Aseară a avut loc, la noi în bucătărie, o întâlnire la care desii aşezaţi în jurul mesei, unii au mai sărit calul, dar ca într-un soap opera, totul e bine când se termină cu bine. Aşa cum este normal, fiecare acţionează conform propriilor valori, iar uneori alegerile care sunt satisfăcătoare din punct de vedere individual, devin incomode din viziune colectivă.

Sunt conştientă de faptul că fiecare dintre noi vedem lumea în funcţie de dorinţele, aspiraţiile şi valorile noastre, ceea ce duce inevitabil la existenţa unui adevăr propriu. Acest adevăr, văzut de fiecare prin ochelari mai mult sau mai puţin coloraţi,  este  în concordanţă cu realitatea prin prisma experienţelor noastre, ceea ce-l transformă în adevăr psihologic, perceput, şi este diferit de ideea generală de adevăr absolut.

Personal, mă consider sociabilă şi deschisă, experienţa şi prietenii dovedindu-mi că pot comunica cu oameni extremi de diferiţi. Nu-mi place ideea de conflict şi nu pun etichete în funcţie de o anume situaţie. Încerc să-mi fac un obicei din a judeca acţiunile cuiva şi nu personalitatea, conştientă fiind că diferit nu însemnă nici mai deştept nici mai prost, însemnă doar diferit. Datorită gândirii logice cauză-efect, nu pot privii simpla capacitate a omului de a-şi inbunatatii acţiunile ca pe o justificare sau o rezolvare a problemelor.

Cunosc latura mea perfecţionistă şi obsesia de a realiza orice cât mai bine posibil, defect îngrozitor atunci când sunt nevoită să privesc de pe margine orice acţiune, fără posibilitatea de a interveni şi a-mi satisface standardele. Stiu că uneori ridic ştacheta prea sus, doar din dorinţa de a fi aşezată acolo, fără a ridica neapărat şi utilitatea efectului. Încerc însă să mă controlez şi să mă rezum la autocritică, dând criticii câte un bobornac când iese la suprafaţă.

De cele mai multe ori funcţionează, chiar dacă rămân cu un gol în dispersie pe coardele vocale, însă când ştacheta e atât de jos încât mă lovesc cu picioarele de ea mergând prin casă mă văd nevoită să o ridic unde-i văd locul. Azi mă lovesc, mâine mă împiedic…până în ziua în care mă tresesc în nas pe podea, iar discuţia purtată de pe podea are un nivel destul de josnic si unghiul din care privesc problema se schimbă.

Chiar dacă părea, nu discutam cu un copil pe care-l justifică vârsta şi ignoranţa, ci cu un adult pe care toate astea îl acuză, cât despre adevărul psihologic – credem cu uşurinţă ceea ce ne flatează amorul propriu şi respingem vehement ceea ce-l lezează.

Soluţia o cunoaştem inconştient cu toţii, oricare dintre noi a concluzionat măcar odată că relaţiile între oameni nu pot fi întreţinute prin ascunderea adevărului.

Comunicare am zis! Aparent simplu, însă nu şi atunci când celălalt este ceea ce numim un receptor pasiv, care nu caută informaţiile şi nu este dispus să le primească şi să le înţeleagă, ori le interpretează greşit.

Mă opresc aici liniştită că n-aţi înţeles nimic dacă nu v-aţi aflat la locul şi momentul potrivit.

P.S. Având în vedere că în viaţă nimeni cu excepţia noastră nu poate ştii ce am visat, ce am simţit şi ce am gândit, sper că intenţia, motivele şi mesajul meu au fost în primul rând înţelese…situaţie în care rezolvarea vine de la sine.